Viața Ca iluzie și clipa ca destin, o carte care vorbește despre un prezent, de aici, din Frfanța, etc. de aproape de peste tot. Peronaje? Eu, tu, cititorul, Apoi Nick, un oltean rătăcit în ideiile și culturile lumii, Olesya , din Cernăuți, Yanina ,,o rusoaică”, din Odesa, în realitate, după granițele statale actuale, două ucrinience venite din zone care, odată, pe vremea lui Ștefan cel Mare, erau plaiuri moldovenești.
Cum deal cu deal se întâlnește, uite așa s-au întâlnit și ei la un simpozion în sudul Franței, locul despre care se spune că, una din patru persoane ar proveni tocmai din civilizația Feniciană. În consecință, trecutul, prezentul, și noi ca oameni actuali, în el. Olesya, îndrăgostită de Nick, pe ascuns, în taină, pune un pariu cu Yanina, pe două sute de euro, că îl va cuceri și că îi va dovedi drgostea. Altfel spus, pune un pariu pe ideea conform căreia, cei de un neam simt la fel, se iubesc la fel și sunt împreună, chiar dacă doctrine, sau frontiere îi despart.. Pariul este unul real. Olesya, în postarea trecută, i-a sărit, în plină stradă, în brațe lui Nick, îl sărută și se lăsă sărutată. Oare a câștigat pariul? DDar pe cel pus cu viața?
Îndârjirea Yaninei m-a amuzat teribil. Am făcut doar câţiva paşi şi telefonul iar a sunat.
– Domnule profesor, m-ai păcălit.
– Eu ? Cum să-mi permit una ca asta, tocmai cu tine ?
– Nu ? E, atunci, dă-mi-o la telefon ! Vreau să o aud !
– Păi, frumoasa mea… cum să îţi spun…
– Iar frumoasa ta ? Hai, hai, o vreau pe Olesya !
– O vrei ? Păi, o vreau şi eu…
– Nu fi rău !
– Nu, nici nu vreau, însă acum nu e lângă mine. – am devenit eu, dintr-o dată, sobru. Am întâlnit-o în dimineaţa asta… Era, într-adevăr, răvăşită. Am lăsat-o la hotel, iar eu am căutat o soluţie…
– Nu mă păcăleşti ?
– Nu ! Ce păcat ! Mă obişnuisem cu voi ! Iar tu chiar eşti o frumoasă…
– Şi Oly ?
– Olesya doarme !
– Nu ocoli răspunsul ! Tot o frumoasă ?
– Păi, da… Eu ştiu…
– Eşti de groază ! Domnule, ce stil aveţi voi, românii !…
– Care ?
– Să zăpăciţi lumea, cu una, cu alta… Şi când crezi că totul e ok, scăpaţi, oricui, printre degete. Şi cum Dumnezeu se face, cădeţi, ca mâţa, veşnic în picioare. De când lumea ! Au dat nemţii cu voi de pământ şi nimic ! V-au aruncat ruşii în…
– În fundul pământului !
– E, nici chiar aşa, dar tot în picioare… Nu uita însă că orice naş îşi are naşul ! Într-o zi, o să vă pună careva pielea la saramură. Poate tocmai ăştia cu care v-aţi prins mintea acum. Occidentul e sloi. Ai văzut. Mai ceva decât Siberia mea ! O să vedeţi voi pe dracu !
– Auzi, ştii ce ? L-am mai văzut şi o să-l mai vedem, dacă va fi cazul… Oricum, pe-aci, prin România, doar aşa, în trecere. Vine, se umple de păduchi şi dus e ! Mai ales când vor ai mei să îi mai scurteze coada…
– Mda, ce să mai zic ? Naţie a dracului ! Corcitură istorică ! Greu de stârpit… Domnule profesor… Mă, ştii ce ? Să nu pui mâna pe…
– … Oly ? Dulceaţa asta mică ?
– Ce-ai zis ? A…, păi schimbăm foaia… Vin la voi ! Of, of, acum nu mai am cum, dar am să vin la tine, în România, şi o să vezi tu dulceaţă…
– Scumpa mea, la iarnă, în vacanţă… al tău sunt ! Dacă vrei…
– Vreau ! Să te strâng de gât ! Asta vreau !
Viața ca iluzie și viața ca destin
– Naţie a dracu ! Ca să vezi !. Om şi eu, ca tot omul ! Vorba filosofului, cea mai urâtă creatură din univers. …Că veşnic „tinde să fie“. Altfel… E, dar nici precum capra, capră de când lumea, iar nu e bine ! Măcar noi vrem. Însă una e să vrei şi alta e să şi ai. Fără Dumnezeu, mai nimic ! Vorba lui Ţuţea : „Pune-L, domnule, în capul mesei şi o să vezi cum căpătă toate sens“. Rusoaiaca… Iauzi, să nu… De parcă aş pune mâna pe partea ei de… Te pomeneşti că… A, nu, nu cred. Oly pare a fi un om normal…
Pare sau e ? În definitiv, ce mă priveşte ?! E ce e şi nimic mai mult ! Asta aşa, că doar mintea mea vrea să-mi fie… Ori n-a zis ea că o să-mi facă o droaie de copii ? A zis. Şi atunci de ce ?… Veşnicul de ce ! Hai, că mă bântuie o para¬noia… Altceva ce să mai zic ! Yanina, o geloasă şi nimic mai mult. Mde ! E loc şi pentru altceva. Cert e că mi-ar fi plăcut cu două. Cică între ele nu te plouă ! Aş ! Dar de luat în România, le-aş fi luat, că doar nu dădea Dunărea afară din matcă. Pe-amândouă ? Pe-amândouă, părinte ! Ca în bancul ăla cu fetele popii ! Mare comedie şi cu omul ! Veşnic vrea să fie ! Iar când i se pare că nu e, prăpădul !
Bucuros, totuşi, de cele întâmplate, cu biletul de avion în mână, m-am întors în camera hotelului. Olesya dormea. Plutea, frântă, într-un somn profund ca ramura unei sălcii pletoase, şi ea aţipită pe luciul liniştit al unei ape. Nu am îndrăznit să o trezesc. Am pus biletul pe noptieră şi am coborât în barul de zi. Acolo, miros de cafea şi cocteiluri. Am cerut şi eu unul, însă fără alcool, şi m-am aşezat la una din mesele mai retrase. În jurul meu, doar câţiva oameni. Vreo doi, trei păreau a cântări timpul, în timp ce alţi câţiva îl falsificau din priviri. Între ei, un popă catolic, semn atunci al unui Dumnezeu obosit. Pentru o clipă, mi-am simţit picioarele ca de plumb. În mine, îmi părea a curge un soi de remuşcare pentru ceea ce încă nu făcusem. Mi-am amintit-o pe Yanina, însă un fel de nelinişti venite dintr-un trecut de dincolo de mine, mi-au tulburau parcă până şi linia vieţii din palmă. M-am răsucit în scaun fără a-mi găsi locul.
– Am onoarea, domnule ! Tot cu afaceri, tot cu petrol ? – m-a întrebat un tip negricios, înainte de a se aşeza la masă.
– Pe dracu ! Eu şi afacerile ?!… i-am răspuns, în zeflemea, în limba română.
– Petrol, da, da !…
– Nu, gaz lampant… Din ăla de tras pe şale ! Ai auzit de… Gaz de junghiuri şi… Afacere, brici !
– Bici ?!
– Nu, domnule, brici ! Adică, merge ca unsă ! – m-am prins eu într-un soi de dialog al surzilor, în timp ce am văzut că, la masa preotului, s-a aşezat un tip care chiar îmi semăna. Negriciosul a privit şi în dreapta şi în stânga apoi, pe mine, direct în ochi.
– Mister !…
– E, da, un fel de… Mai pe şleau, profesor…
– Scuzaţi, vă rog ! Petrol… – şi-a zis, ca pentru el, şi s-a îndreptat, grăbit, spre masa preotului.
– Popa şi petrolul ?! Sună ca în filme. Mare comedia dracului ! Dar ce mă mai miră ? Băieţii deştepţi, albi sau negri, civili sau în sutană, n-au limite. Aici, ca în România şi oriunde în lume. Bani să iasă, că de cele sfinte se ocupă proştii. Stau capră, îngenuncheaţi în faţa altarului, şi popa, uite, tranzacţii cu petrol ! Tancuri, puşti, mitraliere… Şi ceva droguri, ca rotundul să fie rotund. Domnule, mare lucru şi cu democraţia ! E, ce să mai zic ? Am experienţa comunismului ?! Aşa şi aşa ! A demo¬craţiei ?!… Da şi nu prea ! Dacă prindeam şi inchi¬ziţia, parcă, parcă… Până una, alta, din câte se pare, totul ţine de cum bate vântul, de perspectivă şi de context. Când e să-ţi ia careva pielea, ţi-o ia. Că sunt din est, că sunt din vest… ce mai contează ?! Cu Dumnezeu înainte ! Cu Dumnezeu ! Ce parşivă e viaţa ! – mi-am zis privind la preotul care tocmea, parcă, şi prezentul şi viitorul.
Cu un oarecare gust amar, m-am ridicat. Nu ştiam dacă voiam să ies în stradă sau să urc în cameră. În cele din urmă, m-am decis.
– În definitiv, am să stau lângă ea. N-o mănânc. – m-am încurajat înainte de a urca în lift. Dar nici nu vreau să sperii…
Am deschis uşa şi am călcat în vârful picioa¬relor. M-am dus mai întâi la fereastră şi am privit, de-a lungul străzii, spre colinele oraşului.
– Interesant ! Parcă aş fi aici de când lumea ! Nimic nu mă atrage. Locul, un ceva unde venisem ca şi cum nu aş fi venit sau un altceva de unde trebuia să plec, fără a simţi că plec.
– Da ! Doar ea… Mi-a pătruns în gând, alt¬fel… Şi-mi dă târcoale sufletului. E, asta e ! Tre¬buia să se întâmple odată şi odată ! Probabil… Nu, nu mai vreau ! – mi-am spus parcă obosit Nu mai vreau ce ? – m-am întrebat cu un soi de disperare de parcă la uşă bătuse sfârşitul. Moartea ? Piei, drace ! Că asta nu vine să-şi bea cu mine cafeaua.
Răvăşit, m-am aşezat pe marginea patului, apoi m-am întins lângă Olesya. Nu s-a trezit. Am vrut să-i ating mâna firavă, însă o greutate imensă parcă mi se aşezase în creştetul capului şi o gheară pe măsură îmi prinsese inima. Interesant era că nu mă durea nimic. M-am simţit doar zguduit de o emoţie puternică ce mă suspendase într-un timp şi el, de-aiurea, suspendat. Priveam, parcă, prin tavan, pentru prima dată, cerul dornic de acel Dumnezeu care să-mi spună încotro. De niciunde, nimic. Şi totuşi, nu m-am simţit singur. Oly îmi era alături ca la un început de neamuri. „O să-ţi fac o droaie de copii !“ – mi-am amintit şi m-a cuprins un soi de înduioşare într-un amestec de moarte şi dragoste de viaţă.
– Absurd ! Şi totuşi, absurd ! Cu câteva ceasuri în urmă, nu eram tot eu ? Omul contingent pierdut într-o lume, în care cu greu îmi găseam locul ?
Nu mi-am putut răspunde. Simţeam cum mi se deschisese o poartă spre cer şi o alta spre suflet. Acolo, parcă întreg universul, şi nimic ! Nu eram însă în stare să-l recunosc sau să-l neg. Mi se părea că ascult, în surdină, aceeaşi şoaptă a tăcerii, sfat din primordii. Întins în pat, lângă Olesya adormită, mă simţeam într-un fel de rai parcă pustiu. Eva dormea. Şarpele din mine încă medita cu teamă la un posibil sfârşit şi cântărea : noape-zi, noapte-zi… Într-un fel, cam totul aştepta coacerea mărului şi parfumul ce avea să trezească înstincte. Şi apoi, facerea !
Fără să vreau, am aţipit. Între gene, popa din bar, petrolul… şi falsul veacurilor. Omul istoric în veşnica luptă cu el însuşi pentru un ceva ce a doua zi, mai tot timpul, altceva. Politică, sminteală, bâlci şi lozinci. Din când în când, şi câte o coajă de pâine.
– În Franţa, nu de mult : „Totul pentru rege !“ – mi-am amintit aievea. Băteau din palme, ple¬căciuni, urale… Na, ca să vezi de unde ni s-a tras nouă, românilor ! Dar nici cu ăia dinspre răsărit… „Stalin şi poporul rus, libertatea ne-a adus“ ! Poporul ca poporul, Stalin a fost unde a fost ! Şi mai zic unii că li s-a impus. Aiurea, omul, turmă ! Strigă unul, strigă toţi. Ba, mai mult ! E în stare să şi moară, cică pentru idealuri. Nu, domnule, ca să o ducă bine regizorii şi cei ce dirijează. „Lumea, ca spectacol !“ Azi, actul cu foametea, mâine, cel cu frământarea socială şi exodul, poimâine, se pune de o răscoală sau de vreun război… În pauze, binele social, răsuflare pentru prostimea intrată deja în tagma puşlamalelor ce nu mai vor a fi în rol de slugi.
Şi deranjează ! Ce-i drept, fie şi numai ca adunătură mai încurcăm, din când în când, socotelile şi, zice-se că împiedicăm eminenţele în a gândi binele universal. E, ce să facem şi noi ?! Un fel de a spune facere şi re-facere în ideea de a fi. Marea amăgire, ham în care, eu-tu, muritori de rând, tragem, inconştient, la căruţa încărcată cu cenuşiul vremurilor. Arginţii sclipesc de mult în altă parte. Mda ! Să şi vrei altcumva, şi nu se poate. Nu, pentru că urlăm pe rând sau, cel mult, în valuri. După cum ne naştem şi nici măcar aşa.
Nu cumva să speriem istoria, vatră sub cupola căreia borfaşii, fură averi. În plus, imperiile, de când lumea, şi azi tot imperii ! La ele, doar instinctul de pradă şi obraznicia. Bineînţeles cosmetizate în propaganda de zi şi noapte sau limbajul diplomatic cu care prostesc popoare. O lume absurdă la tot pasul. Şi, totuşi, expresivă. Omul cască gura într-o parte şi în alta. Se lasă impresionat şi uită că şi-a amanetat libertatea lui şi a celui încă nenăscut, pentru iluzia unui prezent ameţitor. Mde, dormi dacă poţi ! – mi-am zis şi am privit spre Olesya. Ea, în somn, acelaşi înger căzut în lume.
Stai la curent cu stirile zilei de pe ucoz.ro. Iar daca vrei permis de conducere, incearca www.ChestionareAuto.ro.Viața ca iluzie și viața ca destin
