Din sfera cautarilor pe care omul le intreprinde in viata, una este mai aparte, scopul existentei. Iar hedonismul asta si este, o incercare de a gasi un scop in viata, un concept conform caruia scopul vietii este placerea. Venit din Antichitate, mai precis, din Grecia antica, hedonismul este un curent filosofic conform caruia scopul vietii este atingerea placerii, cu alte cuvinte, preocuparea exclusiva pentru cautarea si obtinerea placerii. Mai mult, valoarea placerii tine de cantitate, in concept hedonistic, iar odata obtinuta, placerea, trebuie sa aiba o intensitate cat mai mare!
Sa fie scopul vietii cautarea placerii? Placere proprie, ceea ce transforma hedonismul, ca si concept etic, in egoism etic, un principiu conform caruia individul trebuie sa isi caute neincetat binele propriu. Dar oare nu asta facem? Iar din egoismul etic se naste mai apoi individualismul, un concept ce se opune colectivismului, adica…binelui comun! Pentru ca un lucru este clar, egoismul nu are nimic in comun cu binele comun, doar si doar cu propria persoana. Si totusi, suntem individualisti, traim in general pentru noi! Este etic acest parcurs prin viata? Si daca nu, de ce aratam asa? Este vina societatii, sau societatea oglindeste o stare de fapt a indivizilor din care este compusa? Multi vor sustine ca traiesc pentru copii, insa asta nu presupune o participare la binele comun, din contra, protejarea liniei genetice. Suntem oare in realitate o specie ce cauta doar placerea in viata?
