Nu știu ce-nseamnă verbul „a iubi” –
Un verb ciudat, lipsit de-nțelepciune –
Și nu transform iubirea-n rațiune,
Dar nici într-un alt verb: „a suferi”.
Dar ambele-s pe post de-adevărat,
Se întâlnesc și se despart mereu,
Ca soarele cu ploaia-n curcubeu
Ca zorii cu lumina pe-nserat.
Sunt totuși verbe care-n gând se spun
Și mii de spuse ce nu pot fi spuse,
În zbor spre cer sau în tăceri subduse:
Sunt verbe ce răsar, chiar când apun.
N-ai cum să-mparți în două ce trăiești:
De-aici și pân-aici este gândire,
De-aici și pân-aici este iubire,
Așa gândești, dar nu așa iubești…
Oricum, este destul de complicat…,
Nu-i totul „Da” și „Nu” în rațiune,
Iar „a nega” nu-nseamnă-nțelepciune,
Ci doar un verb mai simplu conjugat.
Iubirea-i câteodată orb frumos,
Un fel de inimă ce-n piept se zbate,
Ca un voiaj pe drumuri neumblate,
Lansare-n Cosmos sau în mers pe jos.
Iubirea cere totdeauna doi,
Sau un întreg din care ești jumătate,
Dar nu doar două jumătăți cuplate,
Ci unul ce există-n amândoi.
Iubirea-i un produs sofisticat,
Un fel de-alcătuire naturală
Intre real și-o formă ideală,
O piatră-n care două inimi bat,
O apă-n care două fluvii curg,
Un uragan pe-o liniște de vis,
Infern care durează-un paradis,
Distrugător ce-nseamnă demiurg.
Iubirea nu-i pe lume un concept,
Nici ce s-a scris de ea, de când se știe,
Pe-un bilețel sau la Academie,
Ci un nebun frumos și înțelept.
Iubirea-i modul nostru de a fi
Și nu un derivat din verbul a iubi.
