Se spune că românul este un om săritor la nevoie. Poate exagerat uneori, dar pătimaș și bun la suflet. Și pentru că oricum toată lumea își dă cu părerea despre refugiați, m-am gândit că n-ar fi rău să gândesc cu voce tare cum stă treaba.
Inițial am crezut că trebuie să îmi eliberez sufrageria, apoi am reținut că statul dorește să susțină o parte dintre refugiați în tabere special amenajate, iar mai de curând mi-am dat seama că vrem să fim în asentimentul europenilor, nu că am fi noi în stare să facem mare brânză, ci pentru că dă bine la imagine.
Adicătelea, dacă neamțul și austriacul pot, noi de ce să nu arătăm lumii cât de mărinimoși suntem? Avem deja experiență, le-am dat pădurile, pământurile, flota și aurul! Și taman ne-am gândit că nu ajunge..
Dar am devenit mai reținuți. Sigur, rezervați în felul nostru. Nu zgârciți. Nu dăm nici de-a naibii rata inflației, o ținem de parc-ar fi vreun simbol național. Nu dăm nici înainte pentru că mai mereu se trezește un neica nimeni să ne tragă înapoi, nici șomerii nu-i dăm, dar în schimb dăm bir cu fugiții când vine vorba de muncă. Și fugim repede la ajutorul social, că avem și noi, vorba aia, refugiații noștri. Refugiați pe care nu catadicsește nimeni să-i integreze!
