Mi-am uitat ani în betia viselor, acolo unde totul pentru mine era perfect, si lucrurile se desfasurau intotdeauna asa cum imi doream eu. Am preferat sa visez in loc sa ma straduiesc sa imi schimb viata. Insa nimeni nu poate spune ca nu am incercat, mai mult sau mai putin, dupa firea si puterea mea. Am facut-o deci, in felul meu. Constiinta nu ma mai poate stanjeni si apasa, justificarea sta dreapta inaintea ei. Din cand in cand o mai linistesc, facand-o sa creada ca am vrut cu adevarat. Dar nu s-a putut. Poate prea devreme sau prea tarziu am facut-o. Chiar mi-am dorit sau imi place sa ma mint singur? De fapt m-am ingropat in gunoiul meu si de acolo am inceput sa incerc sa fac, sa fiu, sa nu ma pierd inutil, sa nu mor asa, uitand sa mai privesc rasaritul de soare.
O simpla privire aruncata spre cer iti aminteste ca ai uitat sa iubesti, sa crezi, sa speri, sa iti doresti. Frumusetea unor farame de cer vazute in puterea noptii, in umbra palida a lunii. Frumusetea unui necuprins de intuneric palid, presarat cu stele. Am uitat oare sa imi mai ridic ochii spre cer, iar eu iti vorbesc acum din imaginatie si amintiri? Nu poti sti. De aceea te astept sa vii, sa afli. Fericirea e un lucru de neatins. E ceva iluzoriu. Cu fiecare secunda traita ma conving tot mai mult. Viata devine uneori insuportabila. Lipsa de iubire ne face nefericiti. Am atata iubire ca as putea face fericit pe cineva,insa acel cineva nu e la locul potrivit in timpul potrivit. Si-atunci renunt. Renunt la tot si incerc sa uit de tot si de toate.
