Aceasta ar putea fi povestea timpului in care inca te mai iubeam. Ar putea fi si povestea timpului in care fara voia mea, inca te mai iubesc. Imi doresc sa pot pune stavila sentimentelor, sau macar sa nu te fi iubit niciodata, in special acum, cand inima mi se strange si sufletul ma doare cand imi vine-n gand numele tau. Ar fi trebuit sa fie numai o furtuna scurta de vara, atat de proprie vechiului timp caruia i-am apartinut. Timpul nou in care traiesc mi-a deformat felul de a fi si modul de a gandi, astfel ca eram deja pornit in cautarea stabilitatii atunci cand tu m-ai gasit pe mine ori eu te-am gasit pe tine, deocamdata inca nu-mi e suficient de clar aspectul acesta.
Caruia de fapt nu ii acord importanta cuvenita, nu il consider la fel de important ca prezentul sau eventualul viitor ce nu-mi mai pare roz sau fermecator, sau in oricare dintre felurile in care il consideram noi ca fiind mai demult, intentiile, in anumite circumstante, sunt mai importante chiar mai mult decat faptele. Si de ce? Pentru ca ma gasesc prins intr-un Univers rece si necomunicativ, in care nu poti decat sa privesti totul, sa asculti, sa pleci capul, sa strangi buzele, impiedicandu-ti orice manifestare, inabusindu-ti pornirile. Cateodata, obosit de dezgust, satul de ipocrizie, preferi sa te abstragi realitatii, indepartandu-te de ea, ignorand-o. Presimti ca va veni in sfarsit sfarsitul.
Nu stii care, cel definitiv sau cel al timpului in care vei fi departe de toate cele de aici? O intrebare deloc importanta pentru altii, dar fundamentala pentru cel care esti. Insa nici unul din raspunsurile pe care as putea sa le dau nu ar putea fi suficient de exact, astfel ca nu ai de unde sti ce inseamna cu adevarat acest raspuns pentru mine, cel de acum. Celalalt sfarsit ar putea fi mai acceptabil, mai ales ca ai gonit din tine increderea in mine, totul naruindu-se in jur. Am avut in acele momente puterea de a iti infrunta izbucnirea de furie si reactiile de om ranit. Dupa care am mai trait o dezamagire, un alt vis plin de culoare si de substanta s-a sters din gandul viitorului meu.
Chiar crezusem in acel viitor ce m-a purtat pentru mult timp pe aripile sperantei. A fost frumos cat a durat, dezamagirile sunt oricum parte din mine si din fiinta mea, iar tu, draga mea, ai fost intr-atat de amabila incat sa imi reamintesti asta. Am mai trait asadar o dezamagire, una zdravana, suculenta, aromata, plina de ea, binevenita cateodata in viata omului, nu-i asa? Deschide ochii asupra lumii inconjuratoare si face bine la moral. Sfarsitul acesta nu poate fi decat o continuare a tuturor celor intrerupte atat de brutal atunci. S-ar putea insa ca iesind in lumea adevarata, eliberat de constrangeri, nimeni sa nu-mi poata inchide gura, ori doar imi voi inchipui ca strig, cand in realitate strigatul va fi o soapta inabusita de trairile vietii.
Voi consuma cuvinte dupa cuvinte in fiecare zi, pregatindu-ma sa arunc afara din mine cuvinte dupa cuvinte formand fraze continand cuvinte dupa cuvinte inghitite in sederea mea devenita aici o indelunga exersare a acestor cuvinte ce vegeteaza si ele impreuna cu mine, in paralel cu mine, cuvinte ce danseaza in jurul meu, pe care calc, ma infasor si ma scufund, mintea mi se destrama in ganduri, eu ma destram in partile care ma compun, si acesta este sfarsitul definitiv care nu ma cauta, insa pe care eu il caut pentru a nu mai trebui sa fug mai apoi in inceputul sfarsit ce tine in el doar infinitul. Altceva decat se pare sunt eu insumi, devenit de nerecunoscut, intr-atat incat nici eu nu stiu daca m-as mai putea recunoaste, pentru ca nu mai sunt demult cel intrat aici, acela n-a rezistat mult, s-a frant si a fugit ca o frunza uscata risipita de vanturile reci de toamna, si pedeapsa mea acum nu mai e nicio pedeapsa, e praf, a devenit liniste cu gust de praf, si nu are rost nimic un are rost, si acum in liniste, fac economie de minte si de intelesuri.
Imi caut inceputul iubirii zabovind mult timp asupra lui ca la o enigma, nu pot depasi acest punct, nu ma pot opri aici, doar la aceste izbucniri de cuvinte ce tin in ele inceputul zilelor in care chiar te-am iubit, nu ma pot opri aici, doar la aceste cuvinte, caut sa merg mai departe, in acel timp in care intristat si plin de ura cautam sa salvez… ce sau pe cine? Trupul mi-l simt strain, iar cel inchis in el e parca mai strain si mai nesigur, dormind in mine, in putreziciunea interioara a unui exterior ce nu lasa de banuit nimic din adancimea mizeriei. Pe el aleg sa il intorc in celelalt sfarsit, in timp ce eu ma voi intoarce doar in oglinda tulbure a lumii de care am uitat, purtand acest eu strain si nesigur ce doarme in putreziciune purtand cu sine pe sine intr-un alai ciudat si inspaimantator.
Eu am inceput sa ma gandesc la anii ce se insiruie simplu unul dupa altul fara sa imi mai amintesc de rostul lor, nu mai vreau sa imi mai amintesc, si nemaiamintindu-mi de rostul lor devin un altfel de om, pe care nici altcineva, nici eu, nici unul dintre cei care ma cunosc si nici ceilalti nu il mai cunosc, si totul se invaluie intr-o amintire permanenta a trecutului ce priveste ingandurat la amintirea nesigura a viitorului. Cine si ce cunoaste? Nimic, nimeni. Astept, cat si ce sa mai astept, cine ma mai asteapta pe mine? Totul ar putea fi socotit o neintelegere, pentru ca ea inca exista, furioasa si dezamagita, dar inca exista, devine astfel un gand constient si definitiv al intoarcerii, devine hotararea de a trece dincolo de poarta grea si solida, gestul prin care as face asta doar pentru ea.
Lumea ramane aceeasi si fara mine, dar impreuna cu mine, imediat ce imi voi face din nou aparitia, se va schimba dintr-o data. Voi adauga ceva mersului ei firesc, desi o alta parte din mine si-ar dori ca lumea sa ramana aceeasi. Viata mea cea prezenta nu seamana cu cea al carei loc il tine. Ma tine doar pe mine, pe mine insumi ma tine ca sa nu mai ajung sa mi se arate o data si inca o data. Multe n-am stiut atunci si stiu acum, dar ce folos ca stiu toate astea cand asist de aici, inactiv, asteptand sa vad mai departe nu ce s-a intamplat sau cum s-a intamplat, ci numai ce va fi sa se intample intr-adevar, sa patrund inauntrul faptelor in care gasesc amestec pentru gandurile mele.
– Nu te amesteca, vezi-ti de vreo treaba, de treaba ta, de viata ta, ar fi bine sa pleci, fugi, sa devii o umbra, n-am nevoie de umbra ta, de tine!
– Omul invizibil pentru tine, te prefaci si ma plangi, fara a-mi spune fata in fata…
– Ce sa am sa-ti mai spun? Cum sa incep si ce sa incerc sa-ti dezvalui din tot ce ma alunga acum din tine? Mi-e teama ca nu vei mai sti sa fi acelasi, mi-e teama de omul care esti, cel care a fost s-a pierdut undeva in cel care ai fost, si pe care inca nu am motive sa il mai caut. Iar viata, ei, viata! viata mi-a deschis ochii si asupra altor oameni.
– Ca nu mai poti fi o continuare, intr-o nicio alta forma, adevarata, reala, ci doar o forma de forma, pentru care nu voi mai putea fi nimic.
– Ai lipsit atata vreme!
– Si tu te-ai schimbat, esti o umbra, ca o ceata din trecut …
Caut prin ceata care creste groasa, inabusitoare, nimic nicaieri nu e decat ceata, caut lumina ochilor tai dincolo de poarta grea si solida, caut calea spre tine. Iti voi infrunta tacerea indaratnica, da, recunosc asta, e stilul tau, o mutenie din care doar pisicile ar mai putea intelege ceva. Apoi vei avea suficient timp pentru a intelege singura cand si cum vei alege sa imi arati ca ma iubesti. Iar de nu, hehehe! Ce, daca nu se uita la mine salbaticiunea asta mica si verde, n-are cine ma iubi? De fapt, uitand de toate, voi trece in lumea mea, dincolo de apasari si frustrari, interdictii, nelinisti si suferinte, inainte de a imi pierde definitiv iluziile, acolo unde nu sufar de nimeni.
Pentru ca nu am uitat-o, nu am cum sa o uit, trebuie sa fiu acolo unde voi uita la cine ma gandesc, despre cine si cum imi indrept cuvintele, daca ma mai gandesc la cineva, la altcineva, acolo unde nu mai conteaza altceva. Ar fi desigur un spectacol reconfortant pentru ceilalti. Dar am fost invatat ca nu exista astfel de oameni, si nici un astfel de spectacol atunci nu poate exista. Nu sunt pentru toti ceilalti, eu sunt ceilalti, dar nu altii, de abia aici faci diferenta, intelegerea deschizandu-se larg inaintea ta. Niciodata in aceeasi situatie si pozitie, nici chiar cand infruntam aceeasi soarta. Numai vorbele mele in singuratatea secundelor mele inegale ramase, tarandu-se peste mine.
– Niciodata n-am sa fiu implicat in nimic, imi repet. Niciodata nu voi mai fi vinovat de nimic. Niciodata nu voi mai gresi intr-atat. Niciodata nu imi voi mai dori sa schimb lumea. Voi asista doar pasiv la schimbarea ei, asteptand sa vad, niciodata gresind eu insumi si nimic altceva. Nimeni nu va mai putea spune ca am gresit, nici macar tu, totul fiindu-mi egal, pana si TU.
Parasesc lumea aceasta fara regret. Am pasit dincolo de poarta solida fara a mai cauta, astepta, dori, intreba. M-am vrut a fi mai presus de cautari, deceptii si insatisfactii personale. Cu amintirea acelei zile staruind mult timp in memoria din ce in ce mai tulburata de trecerea anilor. Timpul ingroapa totul, si la randul lui timpul acela este prins intr-o clepsidra ca intr-un pustiu, intr-o fierbinteala de soare ce nu e soare, curgand dintr-un nisip intr-un nisip care un mai este nisip. Ci doar aducere aminte pentru anii insirati unul dupa altul in care eram pana si pentru tine numai o umbra incapatanata sa nu ramana acolo unde-i era locul, tot de altii si nu de ceilalti hotarat.
Aducere aminte, pentru ca la ivirea zorilor sa pot din nou calca pe pamant pentru a imi continua traiul ‘patetic”, oricum ar fi, pentru ca nu mai am o alta posibilitate decat aceea de a merge inainte uitand, sau macar prefacandu-ma ca am uitat.
Stai la curent cu stirile zilei de pe ucoz.ro. Iar daca vrei permis de conducere, incearca www.ChestionareAuto.ro.
