A fost odata un paduche
Ce topaia din frunte-n frunte
Dupa un tantos semen lui
Mai mult ca umbra, soarelui.
Si azi asa, la fel si maine,
Pana cand pasul nu-l mai tine
Si frunte lata, prea alunecoasa
Il cazu lat pe-a crasmei masa.
Si se trezi bietul paduche,
Cu lemn de masa-n loc de frunte
Ramas numai cu sine-si, gol
Far’ de-nsotit insotitor.
Habar n-avea nici cine este,
Nici ce ii place ori ce gandeste,
Trezit din trai ce nu-i al lui
Far’ de vreun rost pasitului.
Prea ocupat pe plac sa-i faca,
Celui ce-n vreri voia sa-i intre
Uitase biet paduche, fata
De ea cum e si de-ale ei dorinte.
