Nimeni altcineva nu poate ști cu adevărat ce este în sufletul tău, este o realitate ce izbește clipă de clipă interiorul celor ce au uitat poate să zâmbească. Se întâmplă uneori că la un moment sau altul să apăra cineva ce lasă impresia că este aplecat asupra ta, inconjurandu-te cu grijă, atenție, blândețe. Însă este doar o apariție meteorică, întotdeauna va dispărea în necunoscutul din care a venit, confirmând încă odată în plus că nimeni nu poate să simtă ce se petrece în tine.
Nepăsare? Poate că nu, eventual indiferența, însă vina că lași pe cineva să îți pătrundă în suflet îți aparține, rațional știi că va plecă cândva. Se întâmplă când pleacă să mai rupă încă o parte generoasă din inocență ta, ajungând mai pustiu, clipe în care sentimentul de singurătate este mai acut decât niciodată. Și pas cu pas, odată cu trecerea timpului, îți pierzi întreaga inocență, iar când asta este o realitate poți să știi, te-ai dus dracului. De fapt o știi, doar tu, simți asta în fiecare noapte nedormită, în fiecare oglindă în care îți vezi chipul brăzdat de oboseală. Nu e nimic altceva decât oboseală propriului tău interior.
Ar mai fi „lungimea de undă”. Inițial crezi că acea persoană știe ce se petrece cu tine însă în anumite momente vei avea impresia că nu te cunoaște absolut deloc,iar asta îți poate șterge din gânduri că te-ar fi cunoscut vreodată. Vreau să spun că o mică „greșeală” poate fi dezamăgire fără cale de întoarcere.
Odată astea fiind spuse, tu personal cititorule, de ce crezi că nimeni nu poate ajunge în sufletul tău? Ești incapabil să te deschizi sufletește sau respectivul/respectivă este mult prea orbită de propriile sale fantasme și mizerii pentru a vedea ceva în tine?