Desi as putea spune cu mana pe inima ca am multi prieteni, totusi ma simt singur. In cele mai dificile momente ale vietii mele am fost lipsit de suportul moral pe care o persoana cu prieteni indiferent de numarul lor l-a avut. Un umar pe care sa isi poata puna capul, nu neaparat pentru a plange, ci pur si simplu pentru a-si rumega amarul si linisti gandurile. Poate a fost de vina temperamentul meu, impulsivitatea ce mi-a condus in trecut actiunile.
Psihoze – Nu am fost un baiat bun, nici macar pentru mama, asadar nu ar trebui sa ma cuprinda mirarea ca toti cei din jurul meu s-au indepartat treptat astfel ca am ramas in cele mai grele clipe singur, eu cu mine pentru a ne consola si a gasi drumul potrivit spre mai departe.Si, de fapt, nici nu ma mira aceasta singuratate. Dupa primele contacte cu podeaua administrate gingas de doamna viata, am cultivat si intretinut cu grija acea stare de fapt devenita tovaras drag , in final simtindu-ma cu mult mai calm si mai clar in gandire in situatiile in care viata imi umpluse din nou gura cu tarana. Nu am fugit de oameni, ci dimpotriva, pentru ca imi sunt dragi le-am cautat apropierea si mi-a facut placere compania lor, insa din punctul meu de vedere in acele momente cel mai bine iti este singur.
Am ajuns asa sa suport foarte bine singuratatea, nu simt nevoia sa comunic si nu ma plang de lipsa companiei. De obicei ma refugiez atunci cand simt nevoia de altcineva – pentru ca pana si eu ma satur uneori de mine insumi – , in paginile unei carti sau in lumea de vis albastra, perfecta, atunci cand nici macar intelepciunea cartilor nu imi mai este suficienta. Poate ca in mintea unui psiholog aceasta indepartare poarta vreun nume ciudat si impleticit, numai potrivit pentru a fi asociam titulaturii oficiale de ” diagnostic”, insa mie imi este bine asa si nu am de ce schimba asta.
Probabil si pentru asta mi s-ar putea pune un diagnostic, dar nu-mi pasa. Am avut in trecut oarece retineri cand venea vorba de psihologi si de consultatiile de acest gen. Nascut si crescut in „regimul de aur„ , indoctrinat ca toata lumea pe atunci, consideram ca este rusinos ca macar sa aduci vorba de psihologi pe care ii asociam cu tratarea problemelor de „mansarda„ in detrimentul bietilor psihiatri. In viziunea mea de atunci, psihologul era egalul psihopatului. Mi-au fost necesare doua sedinte pentru a intelege diferenta, doua probabil, pentru ca sunt mai greu de cap uneori… Nu am avut insa parte de acel gen de sedinta pe care il tot vad prin filme, psihologul in marea majoritate a cazurilor fiind un tip in general trecut de prima tinerete cu barba inspicata, ascultandu-te cu un aer ganditor si intelept pe tine, subiectul,cel care intins pe canapea iti dezvalui intreaga existenta inaintea lui.
Din cand in cand inteleptul isi noteaza cate ceva in carnetelul pe care il tine pe genunchi, cum sta el plin de concentrare si interes picior peste picior in fotoliu, neaparat in apropierea unei ferestre. Oare ce scrie un psiholog in timpul sedintelor de terapie in acel carnet? M-a framantat mult timp aceasta intrebare. Dar nu pot decat sa banuiesc si daca banuiesc , atunci ma hazardez in continuare dand cu presupusul si afirmand: nimic legat de problemele tale, de tine ar putea insa scrie; „ce dobitoc, sa-l programez ultimul de acum inainte, ma oboseste prea tare„, sau „ sa nu uit sa trec pe la curatatorie dupa costume inainte de a face piata„.
Asta bineinteles in cazul psihologilor de pe la noi si nu in cazul celor de prin filme, cele americane in genere. In cazul acestora nu imi pot inchipui nimic, pentru ca eu nu stiu sa scriu cu fuck. Asa, eu am nimerit la o psiholoa… Dar nu, sa fiu gentil… La o doamna psiholog, asa ca imaginea s-a dus dracu` din prima. Aflat asadar pe teren nesigur, am inceput sa improvizez. M-am asezat pe un scaun paralel cu biroul, nu mi-a fost pe plac abordarea oficiala, cea in care ar fi trebuit sa stam fata in fata. Si am stat si am povestit, si mi-as fi dorit sa existe acolo o canapea, si am ajuns la concluzia ca pentru multi ani, desi eu ma consideram a fi o persoana echilibrata in excesele mele, cu capul pe umeri, eram, de fapt, doar cam cu capul.
Doar numai pentru ca nu fusesem la psiholog sa inteleg asta. Sedintele de terapie mi-au redat increderea in mine si m-au ajutat sa aflu unde pe parcursul vietii mele am gresit. Asa am si ajuns de altfel la ideea omului singur, dar cu o multime de prieteni. Insa, va trebui sa reiau sedintele mele de terapie intrerupte brusc, pentru ca desi ma simt nemaipomenit de bine eu cu mine in singuratate, cu siguranta nu este un lucru normal, cine stie de ce boala sufar de fapt, iar insingurarea isi va manifesta la un moment dat efectele impingandu-ma sa comit cine stie ce fapta antisociala teribila pe care mai tarziu o voi regreta, ori sa ma razbun pe vreun fost bun prieten, ori in fine, pentru a depasi moment nefericit si tragic prin care au trecut datorita placerii mele de a fi singur, moment ce cu usurinta ar fi putut fi evitat daca nu as fi fost nascut in timpul regimului de aur, indoctrinat, avand in minte o imagine deformata a psihologului, daca nu erau televiziunea si viata sa ma dezamageasca..
Daca as fi avut si eu un prieten pe umarul caruia sa plang, ori mai bine sa imi rumeg esecul si sa imi evaluez optiunile, daca nu puteam gasi milioane de motive pentru a justifica in trei cuvinte totalitatea actiunilor celor care ar trebui sa fie mai deschisi la nevoile noastre: lipsa de responsabilitate…
Impletim, crosetam, intrebam, ne vaitam! Iar apoi..negam. Negam pana si ca avem nevoie de ajutor. Cand ni se ofera..radem cu ochii larg inchisi de anumite situatii..ce ar putea da de gandit. Nu, domle` sunt the best, nu am nevoie de sfaturi, de ce si pentru ce?
Stai la curent cu stirile zilei de pe ucoz.ro. Iar daca vrei permis de conducere, incearca www.ChestionareAuto.ro.
